Aviația

Modelul A al aparatului de zbor al fraţilor Wright

Istoria aviației are o durată de peste două milenii. Astfel, cele mai vechi obiecte zburătoare realizate de om pot fi considerate zmeele realizate prin anul 200 î.Hr. în China și cu ajutorul cărora o persoană putea survola teritoriul inamic în timpul confruntărilor armate. Este cunoscut cazul prințului Yuan Huangtou, care după un astfel de zbor, a supraviețuit dezlegându-se de zmeul care îl purta în zbor.

Aspirația spre zbor a lui Leonardo da Vinci a fost reprezentată prin diverse proiecte ale marelui geniurenascentist, dar nu a reușit să pună nimic în practică. În perioada cuprinsă între secolul al XVII-lea și al XIX-lea, observațiile asupra atmosferei au condus la realizarea baloanelor cu hidrogen. Având baza teoretică constituită din dinamica fluidelor și legile lui Newton, ia naștere aerodinamica modernă. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, sunt utilizate baloane cu aer cald pentru a se efectua chiar și acțiuni de luptă, cum este în cazul Războiului Civil American sau al Bătăliei de la Petersburg.

Cuvântul aviație, cu accepția actuală, a fost introdus, în 1863, de către francezul Guillaume Joseph Gabriel de La Landelle (1812-1886), precursor în acest domeniu, in lucrarea «Aviation ou Navigation aérienne». Abia la începutul secolului XX, experimentele și realizările din domeniul aviatic au dovedit că este posibilă construirea unui aparat de zbor mai greu decât aerul.

Epoca precursorilor

Această epocă se încheie la începutul secolului XX. Sunt create tot felul de mașini zburătoare, unele din acestea cu adevărat fanteziste. Dar către 1800 asistăm la dezvoltarea aerostaticii și la numeroase tentative de zbor planat.

Mitologie

Dedal făurind aripile lui Icar

Dorința omului de a zbura este ilustrată și în literatura mitologică din diverse culturi. Un exemplu îl constituie mitul lui Icar care și-a construit aripi din pene și ceară.De asemenea în Ramayana, prin termenul Vimana sunt evocate palate și mașini zburătoare.Un aparat de zbor straniu, asemănător unei nave cosmice, este descris și în Biblie, în Cartea lui Ezechiel.

Grecia antică

Învățatul latin Aulus Gellius prezintă încercarea matematicianului grec Archytas, (428–347 BC) de a construi un mic aparat de zbor de forma unei păsări propulsate de un jet de aburi.[1][2]

Extremul Orient

Lanternă zburătoare

Lui Zhuge Liang (180–234 d.Hr.) i se atribuie construirea primelor lanterne zburătoare, un fel de precursori ai baloanelor cu aer cald. Aveau forma unei pungi din hârtie cu deschizătura în jos, în care se afla un felinar ce încălzea aerul din interior. Pe timp de război, acestea erau destinate a speria inamicul. Ulterior, aceste lanterne s-au extins, dar mai mult pentru manifestări religioase, în niciun caz pentru un zbor uman.

În jurul anului 400 î.Hr. apăreau un fel de vehicule zburătoare cu elice (elicopter de bambus, sau în japoneză: taketombo). Acestea au fost reconsiderate, două milenii mai târziu de către George Cayley.

Yuan Huangtou, fiul împăratului Yuan Lang, reușește să construiască un fel de zmeu de dimensiuni suficient de mari astfel încât să îl poarte în zbor lansându-se de pe un turn.

Europa medievală

Aripa aparatului de zbor proiectat de Leonardo da Vinci

În secolul al IX-lea, savantul arab Abbas Ibn Firnas construiește un planor cu care survolează dealul Jabal al-‘arus. Încercând să revină la locul de plecare, se prăbușește rănindu-se. De aici ajunge la concluzia că aparatul de zbor trebuia să fie prevăzut și cu coadă, ce ar fi avut rol în menținerea echilibrului și stabilizarea direcției.[3]

Între anul 1.000 și 1010, călugărul benedictin Eilmer of Malmesbury reușește să planeze cam la 200 de metri, dar și acesta suferă un accident.

De la Renașterea la secolul al XVIII-lea

În 1488 Leonardo da Vinci desenează un fel de planor la care partea interioară a aripilor era fixată, iar la vârfurile lor era prevăzut cu niște părți reglabile. Abia în secolul al XX-lea s-a construit un prototip după acest proiect.

În 1647, inventatorul italian Tito Livio Burattini, invitat la curtea regelui polon Vladislav al IV-lea, construiește un aparat de zbor cu patru aripi cu care, în anul următor, reușește să facă o pisică să se înalțe deasupra solului, dar nu și pe el însuși. Aceasta este considerat cel mai elaborat planor care să fie construit până în secolul al XIX-lea.[4] Dragonul său zburător a fost unul dintre cele mai sofisticate aparate de zbor construite până în secolul al XIX-lea.

Toate proiectele de mașini de zbor ale lui Leonardo aveau ca parte principală sisteme de aripi prin a căror mișcare se asigura portanța. Mai mult, Robert Hooke a dovedit în 1655 imposibilitatea zborului uman fără aparat propulsat de motor.

În 1670 Francesco Lana de Terzi a publicat o lucrare care sugerează că este posibil zborul cu dispozitive mai ușoare decât aerul. A construit un aparat de zbor care conținea niște sfere de cupru în care s-a creat vacuum, dar încercarea s-a soldat cu eșec deoarece presiunea aerului atmosferic avea să deterioreze sferele.

Secolul al XVIII-lea

În 1709, Bartolomeu de Gusmão înaintează o petiție regelui Ioan al V-lea al Portugaliei, în care solicita ajutor financiar pentru un aparat de zbor, care însă nu a fost testat niciodată. Totuși reușește construiască un balon cu aer cald cu care zboară la 8 august 1709.

În 1738 Daniel Bernoulli formulează principiul conservării energiei în cazul fluidelor, care avea să îi poarte numele (ecuația lui Bernoulli), care exprimă interdependența dintre presiunea și viteza în fluid și care avea să devină una din bazele teoretice ale mecanicii zborului.

La 21 noiembrie 1783, Pilatre de Rozier și Marquis d’Arlandes părăsesc Parisul la bordul unui balon similar creat de frații Montgolfier, fiind primul zbor cu echipaj uman și înregistrat de documente.

În același an, la 1 decembrie, Jacques Charles construiește primul balon cu hidrogen.

Prima femeie în zbor este considerată contesa de Montalembert, care a survolat Parisul în balon pe data de 20 mai 1784.

Secolul al XIX-lea

Unul dintre precursorii teoriei aerodinamicii a fost fizicianul britanic George Cayley, care, la începutul secolului al XIX-lea, formulează principiile de bază ale acestei discipline. Astfel, susține că pentru realizarea zborului trebuie învinse greutatea și forța de rezistență aerodinamică, iar aripile aparatului de zbor nu trebuie neapărat să fie batante ca ale păsărilor, ci să mențină echilibrul și stabilitatea acestuia. Pentru lansarea aparatelor de zbor, propune utilizarea planului înclinat.

Bazat pe lucrările lui Français Launoy, Cayley construiește în 1796 un tip de elicopter, ca în 1808 să realizeze un ornitopter, iar în anul următor un planor care însă zboară fără om la bord. William Samuel Henson și John Stringfellow, reluând lucrările lui Cayley, construiesc un aparat de zbor cu motor cu abur dar se dovedește a fi prea greu pentru a decola.

În 1861 sunt utilizate baloane în timpul Războiului Civil American.

Primele aparate mai grele decât aerul

Primul zbor motorizat al fraţilor Wright (17 decembrie 1903)

În 1874 Gustav Wilhelm von Achenbach proiectează un aeroplan cu elice.

Otto Lilienthal realizează o serie de planoare cu care, în perioada 1891 — 1896, realizează o serie de zboruri în vecinătateaBerlinului. Deltaplanul realizat de el a încheiat cu succes mai multe zboruri. Dar acesta nu avea un sistem de control al direcției, Lilienthal fiind nevoit să își balanseze trunchiul pentru a ghida planorul într-o anumită direcție.

La 6 mai 1896, Samuel Pierpont Langley lansează un planor care zboară aproape un kilometru și ajunge la o înălțime de circa 30 de metri.

La 2 octombrie 1899, Percy Pilcher își pierde viața la 32 de ani în urma unui accident cu deltaplanul.

În 1900, inspirați de lucrările lui Lilienthal, Frații Wright experimentează zborul cu planorul. În conformitate cu Institutul Smithsonian și Federația Aeronautică Internațională (FAI), ei au realizat primul zbor controlat de la bord (pilotat) cu un aparat mai greu decât aerul, la Kill Devil Hills, la patru mile sud de Kitty Hawk, Carolina de Nord, la 17 decembrie 1903.[7][8] Sunt primii care au zburat cu un avion și anume la 17 decembrie 1903, conform propriilor marturii fara insa a prezenta nici un fel de dovezi. Pina in anul 1908 fratii Wright au refuzat in mod constant sa-si prezinte avioanele sau sa zboare cu ele in public.

La începutul anului 1901 și în 1902, Gustav Whitehead reușește două zboruri la bordul unui mic monoplan echipat cu un mic motor, ambele proiectate de el însuși. Dar din nefericire, acesta nu a fotografiat evenimentul și de aceea nu există o dovadă sigură.

Alte încercări de zbor fuseseră efectuate și de Félix du Temple în 1874, de Alexandr Mojaiski în 1884 și de Clément Ader în 1897, dar nu au o confirmare precisă în documentele epocii.

Pe data de 18 martie 1906, Traian Vuia devine primul om din lume care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul (avionul Vuia 1)

Jacob Ellehammer zboară în circuit închis 42 m la înălțimea de 50 cm pe data de 12 Septembrie 1906.

Alberto Santos-Dumont, după mai multe zboruri cu balonul si un zbor cu martori de 4–7 m la inaltimea de 50–70 cm efectuat pe 13 septembrie 1906, pe 23 octombrie 1906 la Paris realizează celebrul său zbor cu avionul 14-bis (Quatorze-bis), care este considerat primul zbor atestat cu un aparat mai greu decât aerul.[10] O altă realizare a lui Santos-Dumont o constituie primul record mondial recunoscut de Federația Aeronautică Internațională și anume parcurgerea în zbor a 220 metri în 21,5 secunde, record realizat la 12 noiembrie 1906.

Prima traversare a Atlanticului a fost reușită de aviatorii britanici John Alcock și Arthur Brown în iunie 1919. Dar cea care a intrat în istorie este cea a lui Charles Lindbergh din 1927.

Primul Război Mondial

La numai puțini ani de la apariția primelor avioane, în Primul Război Mondial, pe câmpul de luptă este introdusă o nouă armă, avionul militar, și astfel se trece rapid la producții de mare serie. Unele tipuri sunt construite în mii de exemplare, piloții devin profesioniști, dar cu toate acestea nu dispare spiritul de aventură specific unei perioade de inovații continue.

Concurența dintre marile puteri conduce la instituirea mai multor concursuri tematice, printre primele fiind cel de aeroplane militare de la Reims din octombrie și noiembrie 1911, unde concurează constructorii francezi și britanici. Această competiție viza obținerea unor comenzi tot mai mari pentru export.

La 5 octombrie 1914, în vecinătatea orașului Reims, un avion german este doborât de unul francez, aceasta fiind prima luptă aeriană din istorie. Din acest moment, duelurile aeriene se multiplică, fapt la care contribuie și dezvoltarea mitralierei sincronizate.

Aviatorii încep să fie considerați cavaleri ai aerului, unii dintre aceștia fiind eroi celebri prin victoriile repurtate. Astfel, germanul Manfred von Richthofen, cunoscut și ca Baronul roșu, a doborât 80 de avioane inamice, iar pentru francezul René Paul Fonck numărul de avioane învinse este 75.

Cei mai mari producători de avioane din această perioadă sunt: Franța, Regatul Unit, Germania și Italia.[13]

Perioada interbelică

Avionul de vânătoareMesserschmitt Bf 109

În perioada imediat următoare Primului Război Mondial asistăm la o dezvoltare fără precedent a aparatelor de zbor (Epoca de aur a aviației). Are loc o reconversie a foștilor piloți militari și astfel se dezvoltă aviația comercială și poștală.

În 1919, la 8 februarie, este inaugurată prima legătură comercială între Marea Britanie și Franța.

În 1939 (26 aprilie) este înregistrat un record de viteză (755,138 km/h), atins de celebrul Messerschmitt Bf 109, unul dintre cele mai moderne avioane de vânătoare din acea epocă.

Al Doilea Război Mondial

În al Doilea Război Mondial, aviația este utilizată pe câmpul de luptă pe scară largă. Asistăm la apogeul epocii avioanelor cuelice și motor cu ardere internă, ca apoi să fie înlocuite de avioanele cu motor cu reacție și radar.

A doua jumătate a secolului XX

Ca și la începutul perioadei interbelice, începutul perioadei postbelice este marcat de un surplus de aparate de zbor. Debutează transportul comercial regulat, capabil să învingă dificultățile atmosferice și climatice și să practice chiar zborul fără vizibilitate. Dezvoltarea motorului cu reacție conduce la apariția avioanelor de linie supersonice.

Secolul XXI

În prezent, cel mai mare avion de pasageri din lume este un Airbus A380, cu o capacitate de circa 800 de pasageri,[14] iar cel mai mare avion de marfă este unAntonov An-225, care poate ridica 700 de tone.

În România

Realizările lui Aurel Vlaicu, Traian Vuia și Henri Coandă au determinat nașterea aviației românești simultan cu cea mondială.

În 1906 Traian Vuia reușește primul zbor autopropulsat cu un aparat de zbor mai greu decât aerul.[15] Aurel Vlaicu realizează un avion sub forma mai multor modele (Vlaicu I, Vlaicu II) cu care, în 1912 câștigă cinci premii memorabile la un miting aerian din Aspern, Austria.

Henri Coandă, descoperitor al efectului care îi poartă numele (Efectul Coandă), realizează în 1910 primul avion cu propulsie reactivă (avion cu reacție).

În cel de-al Doilea Război Mondial, armata română era dotată cu avioane realizate de Industria Aeronautică Română și la care au contribuit și proiectele lui Elie Carafoli. Astfel, la începutul răzbiului, România avea în dotare 276 avioane de luptă.[16]

Munții Carpați

Munții Carpați reprezintă un lanț muntos, aparținând marelui sistem muntos central al Europei. Carpații cuprinși între Bazinul Vienei (care-l separă de lanțul alpin) și culoarul Timocului (care îl separă de Stara Planina, înPeninsula Balcanică) formează un arc cu o lungime de 1.500 km și lățimea maximă de 130 km, desfășurându-se pe 6° în latitudine și aproximativ 10° în longitudine. Munții se întind pe teritoriul a opt state: Austria, Cehia,Slovacia, Polonia, Ungaria, Ucraina, România și Serbia.

Carpații se înfățișează ca fiind niște munți mijlocii sau scunzi, doar câteva sectoare depășind 2000 de metri în altitudine.

Cel mai înalt vârf al întregului lanț Carpatic este vârful Gerlachovský, 2.655 m, în Slovacia — Munții Tatra. În Polonia, cel mai înalt vârf este vârful Rysy (2.499 m), în Ungaria, cea mai înaltă altitudine se înregistrează învârful Kékes, de 1.014 m, în Ucraina cel mai înalt este Vârful Hovârla (2.061 m), iar în România este vârful Moldoveanu, 2.544 m, situat în Munții Făgăraș din Carpații Meridionali.

Spre deosebire de Alpi, Carpații au mari depresiuni intramontane, iar culmile lor se prezintă sub forma unor suprafețe întinse, acoperite cu pajiști. Carpaților le aparține și cel mai mare lanț vulcanic din Europa. Alături derocile cristaline și eruptive o mare extensiune o au rocile sedimentare, care dau un relief cu pante domoale.

Clima Carpaților este continentală, precipitațiile cresc în raport cu altitudinea iar vegetația este dispusă în etaje (pajiști alpine sus, păduri de conifere și făget pe pante și pe înălțimile mai mici). Din munții Carpați izvorăsc:Vistula, Nistrul, Tisa, Prutul, Siretul, Mureșul, Oltul ș.a.

Etimologie

Etimologia numelui purtat de munți este necunoscută, pentru elucidarea ei propunându-se mai multe variante. Două din cele mai cunoscute fiind:

  • Stâncoșii, dintr-un cuvânt dacic cu rădăcina în Proto Indo-Europeanul *sker-/*ker, înrudit, sau identic, cu albanezul kar(stâncă);
  • din proto indo-europeanul  *kwerp (a întoarce, a îndoi), care a dat grecul karpós (încheietură), englezul vechi hweorfan (a întoarce), luându-se în considerare forma munților. Numele a dat și denumirea Carpilor, trib dacic care trăia în Moldova secolelor II-IV. Denumirea le-a fost atribuită de romani sau era una nativă; fie pentru că locuiau dincolo de Carpați, fie prentru că au adoptat-o ei ca locuitori ai zonei.

Geografie

Carpații încep de la Dunăre lângă Bratislava. Ei înconjoară Transcarpatia și Transilvania într-un semicerc larg, continuă spre sud-est , și se sfârșesc la Dunăre lângă Orșova, în România. Lungimea totală a Carpaților este de 1500 km, iar lățimea lanțului montan variază între 12 km și 500 km. Cea mai mare lățime a Carpaților corespunde cu cea mai înaltă altitudine. Lanțul muntos are cea mai mare lățime în Depresiunea colinară a Transilvaniei, și la poalele Munților Tatra (cea mai mare înălțime din Carpați, cu Gerlachovský štít, care are 2 655 m altitudine, pe teritoriul Slovaciei la granița cu Polonia. Se întinde pe o suprafață de 190 000 km2 și, după Alpi, e cel mai extins lanț muntos din Europa.

Deși în mod obișnuit se face referire la Carpați ca fiind un lanț muntos, ei de fapt nu formează un lanț neîntrerupt de munți. Mai degrabă, constă în câteva grupuri geologic distincte, prezentând o mare varietate structurală ca Alpii. Carpații, care doar în rare locuri depășesc altitudinea de 2500 m, nu prezintă vârfuri stâncoase, zone înzăpezite extinse, ghețari întinși, cascade înalte, sau lacuri întinse care sunt comune în Alpi. Nici o zonă din Carpați nu este inzăpezită tot anul și nu prezintă niciun ghețar. Carpații la altitudinea lor maximă, sunt la fel de înalți ca Alpii Orientali Centrali, cu care împarte un aspect, climat și floră comună.

Carpații sunt separați de Alpi de către Dunăre. Cele două lanțuri muntoase se întâlnesc într-un singur punct: în Muntii Leitha la Bratislava. Fluviul desparte de asemenea, Carpații de lanțul Munților Balcani, la Orșova.

Carpații românești

După Emmanuel de Martonne, Carpaţii Românieiacoperă aproximativ o treime din suprafaţa României.

Carpații românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin, bine individualizat prin direcția generală a culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate și structură. Rezistența Platformei Ruse le-a impus Carpaților la formare o direcție de la nord-nord-vest spre sud-sud-est, direcție modificată apoi spre vest de horstul hercinic dobrogean.

Altitudinea medie a Carpaților este de circa 1000 m, înălțimile maxime depășind rar 2500 m (în Bucegi,Munții Făgărașului, Parângului, Retezatului). În Carpații Occidentali, înălțimile culmilor coboară frecvent sub 800 m (în Munții Codru-Moma, Pădurea Craiului, Banatului etc). Lățimea sistemului muntos carpatin pe teritoriul României variază între 120 km (în Munții Rodnei) și 70 km (în Munții Parângului).

Carpații sunt caracterizați prin prezența unor numeroase depresiuni intramontane și văi transversale, totale sau parțiale (Dunărea, Jiul, Oltul, Râul Bistrița, Mureș, Crișul Repede, etc.) Ei au o vechime de 204 milioane ani.

Potrivit deosebirilor geomorfologice și geologice, lanțul carpatic românesc se împarte în trei mari unități morfotectonice:

  • Carpații Orientali — cu 3 grupe mai mari și 40 de grupe montane, care sunt distincte morfologic, geofizic și geografic:
    • Carpații Maramureșului și Bucovinei
    • Carpații Moldo-Transilvani
    • Carpații de Curbură
  • Carpații Meridionali — cu 4 grupe mai mari, subdivizate în 24 de grupe montane, ce sunt distincte geografic:
    • Munții Bucegi
    • Munții Făgăraș
    • Munții Parâng
    • Munții Retezat-Godeanu
  • Carpații Occidentali Românești- cu 3 grupe mai mari, împărțite la rândul lor în 18 grupe montane distincte morfologic, geofizic și geografic:
    • Munții Banatului
    • Munții Poiana Ruscă
    • Munții Apuseni

Imagine din satelit a Munților Carpați

Cele mai înalte 12 vârfuri ale Carpaților românești sunt:

  1. Moldoveanu (Munții Făgăraș) — 2.544 m.
  2. Negoiu (Munții Făgăraș) — 2.535 m.
  3. Viștea Mare (Munții Făgăraș) — 2.527 m.
  4. Parângul Mare (Munții Parâng) — 2.519 m.
  5. Lespezi (Munții Făgăraș) — 2.517 m.
  6. Peleaga (Munții Retezat) — 2.509 m.
  7. Pǎpușa Mare (Munții Retezat) — 2.508 m.
  8. Vânǎtoarea lui Buteanu (Munții Făgăraș) — 2.507 m.
  9. Cǎlțun (Munții Făgăraș) — 2.505 m.
  10. Omu (Munții Bucegi) — 2.505 m.
  11. Bucura (Munții Bucegi) — 2.503 m.
  12. Dara (Munții Făgăraș) — 2.500 m.

Clima

Din punct de vedere climatic, Carpații se înscriu în zona climatică temperat-continentală, prezentând nuanțe diferite, ca urmare a desfășurării în latitudine, longitudine și altitudine.

Se poate vorbi de un climat montan, caracterizat de etajare altitudinală, ceea ce generează o scădere a temperaturii și o creștere a cantității de precipitații, pe măsură ce altitudinea crește. Temperaturile medii anuale oscilează între 8 °C la poalele munților și -2 °C pe culmile cele mai înalte. Cantitatea medie anuală de precipitații oscilează între 750 mm și 2000 mm. La altitudini de peste 2000 m, precipitațiile sunt, în cele mai multe cazuri, sub formă de zăpadă.

În partea nordică se resimt influențe climatice baltice, în vest oceanice, în est influențe climatice dinspre Câmpia Rusă (reci și uscate, iarna), iar în sud mediteraneene.

Apele

Apele sunt foarte numeroase. Cele mai importante râuri ce-și au izvoarele în Carpați sunt: Nitra, Hron, Tisa (cu afluenții săi Bodo, Someș, Criș și Mureș), Jiu, Olt,Argeș, Ialomița, Siret (cu afluenții săi Moldova, Bistrița, Trotuș, Putna, Râmnicu Sărat și Buzău), Prut și Nistru.

Pe culmile mai înalte (în special în Carpații nord-vestici și în Carpații sud-estici) se găsesc numeroase lacuri glaciare. La acestea se adaugă lacurile antropice, în cele mai multe cazuri lacuri de acumulare utilizate în scopuri energetice.

Orașe

Lacul Bucura

Orașe importante care se regăsesc în interiorul sau apropierea Carpaților, sunt ordonate descrescător după populație:Bratislava (Slovacia, 426 091), Cluj-Napoca (România, 310 243), Brașov (România, 284 596), Košice (Slovacia, 234 596),Oradea (România, 206 614), Miskolc (Ungaria, 178 950), Sibiu (România, 154 892), Târgu Mureș (România, 146 000), Baia Mare (România, 137 976), Tarnów (Poland, 117 109), Râmnicu Vâlcea (România, 111 497), Uzhhorod (Ucraina, 111 300),Piatra Neamț (România, 105 865), Suceava (România, 104 914), Drobeta-Turnu Severin (România, 104 557), Reșița(România, 86 383), Žilina (Slovacia, 85 477), Bistrița (România, 81 467), Banská Bystrica (Slovacia, 80 730), Deva(România, 80 000), Zlín (Republica Cehă, 79 538), Hunedoara (România, 79 235), Zalău (România, 71 326), Przemyśl(Polonia, 66 715), Alba Iulia (România, 66 369), Zaječar (Serbia, 65 969), Sfântu Gheorghe (România, 61 543), Turda(România, 57 381), Bor (Serbia, 55 817), Mediaș (România, 55 153), Poprad (Slovacia, 55 042), Petroșani (România, 45 194), Negotin (Serbia, 43 551), Miercurea Ciuc (România 42,029), Sighișoara (România, 32 287), Făgăraș (România, 40 126), Petrila (România, 33 123) , Zakopane (Polonia, 27 486), Câmpulung Moldovenesc (România, 20 076), Vatra Dornei (România, 17 864), și Rakhiv (Ucraina, 15 241).

Zakopane este un oraș mic, situat la 850 de metri altitudine, pe flancul nordic al Munților Tatra Mare. Este una dintre cele mai renumite stațiuni de sporturi de iarnă din Carpați și din Europa.

Geologia

Carpații s-au format concomitent cu întregul sistem alpin, în vastul geosinclinal dintre Platforma Rusă (în est), orogenul caledono-hercinic (în vest) și scutul african(în sud). Începând din cretacic, în formarea Carpaților au avut loc mai multe faze de mișcări de înălțare, aparținând orogenezei alpine.

Relieful a căpătat aspectul actual în timpul cuaternarului, dezvoltându-se pe un mozaic de roci (șisturi cristaline, roci vulcanice, roci magmatice și roci sedimentare).

Ca și în Alpi, Apenini sau Munții Scandinaviei, în Carpați se găsesc numeroase arii cu forme de relief carstic și calcaros, forme de relief glaciare relicte, un relief structural și petrografic variat.

Diviziunile munților Carpați

Munţii Tatra, parte a lanțului munților Carpați

Cea mai mare diviziune o constituie Munții Tatra.

O mare parte din vestul și nordul Carpaților Vestici Exteriori din Polonia, Ucraina și Slovacia sunt tradițional numiți Beskids.

Granița geologică dintre Carpații Vestici și cei Estici, parcurge aproximativ linia (de la sud la nord) dintre orașele Michalovce — Bardejov — Nowy Sącz — Tarnów. În harțile vechi granița era mai la est — la linia (de la nord la sud) trasată de râurile Sanna și Osława (Polonia) – orașul Snina (Slovacia) – Tur’ia (Ucraina). Biologii, totuși, mută granița și mai la est.

Granița dintre Carpații Estici și cei sudici e formată din Pasul Predeal, sudul Brașovului și Valea Prahovei.

Ucraineni folosesc termenul de „Carpații Estici” doar pentru Carpații Ucrainei (sau Carpații Păduroși), în principal pentru zona aflată pe teritoriul lor (până la Pasul Prislop), în timp ce românii folosesc termenul de Carpații Estici (Carpații Orientali) pentru a face referire la zona cuprinsă de la granița cu Ucraina spre sud.

Panoramă din Munţii Tatra

Acesta sunt subdiviziunile munților Carpați (în sens orar, de la vest, numerele se referă la hartă):

Carpații Vestici

Harta subdiviziunilor munţilor Carpaţi.

Carpații de Vest, Tatra Mare, Polonia

  • 1 Carpații Occidentali Exteriori:
    • Carpații austrieci ai Moraviei de Sud
    • Capații Moraviei Centrale
    • Carpații Moraviei slovace
    • Piemontul Vest-Beșkidian
    • Beșkizii de Vest
    • Beșkizii Centrali
    • Beșkizii Estici
    • Zona Podhale-Magura
  • 2 Carpații Occidentali Interiori:
    • Munții Metaliferi Slovaci
    • Regiunea Fatra-Tatra
    • Munșii Medii Slovaci
    • Depresiunea Lučenec-Košice
    • Regiunea Mátra-Slanec

Carpații Sud-Estici

  • Carpații Orientali:
    • 3 Carpații Orientali Exteriori:
      • Piemontul Central Beșkidian
      • Beșkizii Joși
      • Beșkizii Estici
      • Carpații Moldo-Transilvani
      • Subcarpații Estici
    • 4 Carpații Orientali Interiori:
      • Regiunea Vihorlat-Gutin
      • Munții Bistriței
      • Munții Călimani-Harghita
      • Depresiunea Giurgeu-Brașov
      • Masivul Rakhiv și Munții Maramureșului
      • Depresiunea Maramureș
      • Munții Rodnei
  • 5 Carpații Meridionali (cunoscuți și sub denumirea de Alpii transilvăneni):
    • Grupa montană Bucegi-Leaota-Piatra Craiului
    • Grupa montană Iezer-Păpușa-Făgăraș
    • Grupa montană Șureanu-Parâng-Lotrului
    • Grupa muntoasă Retezat-Godeanu
  • 6 Carpații Occidentali Românești:
    • Munții Apuseni
    • Munții Poiana Ruscă (uneori considerat drept parte a Carpaților Sudici)
    • Munții Banatului (uneori considerat drept parte a Carpaților Sudici)
  • 7 Platoul Transilvan (Uneori neconsiderat a fi parte a Carpaților):
    • Podișul Transilvaniei
    • Depresiunea Mureș-Turda
    • Depresiunea Făgăraș
    • Depresiunea Sibiu
  • 8 Carpații Sârbești (uneori considerat drept parte a Carpaților Sudici, sau de alții ca fiind în afara lanțului carpatic)
  • Depresiunea Carpatică Exterioară (înconjoară Munții Carpați și în mod normal sunt considerați parte a grupurilor muntoase la care aderă)

Note

  1. ^ Despre Munții Carpați — Carpathian Heritage Society
  2. ^ Emmanuel de Martonne, Géographie universelle, dir. Vidal de la Blache, vol. IV : Europe centrale, Paris, Armand Colin, 1930 & 1931).

Bibliografie

  • Urs-Beat Brändli, Jaroslaw Dowhanytsch (Red.): Urwälder im Zentrum Europas. Ein Naturführer durch das Karpaten-Biosphärenreservat in der Ukraine.Eidgenössische Forschungsanstalt WSL, Birmensdorf. Karpaten-Biosphärenreservat Rachiw. Verlag Haupt, Bern/Stuttgart/Wien 2003. ISBN 3-258-06695-7
  • Bernhard Hänsel: Die Steppe und das Karpatenbecken im Spannungsfeld zwischen nomadischen und seßhaften Lebensformen. in: Prähistorische Archäologie Südosteuropa. Das Karpatenbecken und die osteuropäische Steppe. Bad Bramstedt 12.1998, 7-18. ISSN 0723-1725
  • Ioan Mărculeț, Bogdan Rusu: Impactul lacurilor de acumulare din Munții Teleajenului și Buzăului asupra reliefului – observații preliminare, Comunicări de Geografie, Vol. IX, Edit. Univ. București, 2005, p 103-106, 3 fig.
  • Kurt Scharr (Hrsg.): Die Karpaten. Balthasar Hacquet und das «vergessene» Gebirge in Europa. Studien-Verlag, Innsbruck/Wien/Bozen 2005. ISBN 3-7065-1952-6
  • Henning Schwarz: Rumänische Karpaten. Wanderführer. Aragon, Moers 1995. ISBN 3-89535-043-5
  • Michael Schneeberger, Frank-Michael Lange: Die rumänischen Waldkarpaten. Maramures, Viseu de Sus und ein Abstecher in die Bukowina. Schelzky & Jeep, Berlin 1998. ISBN 3-89541-139-6
  • Rainer Slotta, Volker Wollmann, Ion Dordea: Das Gold der Karpaten — Roșia Montană und sein Bergbau zur Ausstellung im Deutschen Bergbau-Museum vom 27. Oktober 2002 bis zum 5. Mai 2003. Deutsches Bergbau-Museum, Bochum 2003. ISBN 3-921533-95-3
  • Uwe Hartmann: Steinbachs Naturführer: Süßwasserfische. Mosaik Verlag, 2002

Regele Arthur

Regele Arthur sau Artur este un rege britanic legendar, reprezentând idealul cavaleresc, atât în război, cât și în pace. De-a lungul timpului, popularitatea poveștilor despre regele Arthur a crescut, depășind granițele Marii Britanii. În Europa și America mai ales au apărut numeroase alte legende, povești, cărți și filme care măresc universul ficțional al acestor legende.

Puținele informații istorice despre Arthur provin din lucrările lui Nennius și Gildas și din Annales Cambriae. Arthur cel din legendă s-a dezvoltat inițial prin pseudo-istoriile lui Geoffrey of Monmouth și prin poveștile anonime galeze cunoscute colectiv sub numele deMabinogion. Chrétien de Troyes a inițiat tradiția literară a ciclului arthurian, care a devenit una din principalele teme ale literaturii medievale. Scrierile medievale despre Arthur au luat sfârșit cu Morte D’Arthur a lui Thomas Mallory, apărută în 1485. Interesul în regele Arthur a reapărut ulterior, reprezentative fiind Un yancheu din Connecticut la curtea regelui Arthur de Mark Twain, The Once and Future King de T.H. White și opera Parsifal de Richard Wagner.

Temele centrale ale ciclului arthurian variază în funcție de textele care sunt examinate. Ele însă includ accederea la tron a lui Arthur prin episodul sabiei din stâncă, înființarea ordinului de cavaleri cunoscut ca Masa Rotundă și cavalerismul asociat, sfaturile vrăjitorului Merlin, apărarea Britaniei de invadatorii saxoni, aventuri magice la care iau parte anumiți cavaleri, în special Kay, Gawain, Lancelot,Percival și Galahad, sora lui Arthur Morgan le Fay, căutarea sfântului Graal, adulterului lui Lancelot și al reginei lui Arthur, Guinevere, bătălia finală cu Mordred, și legenda întoarcerii lui Arthur. Sabia magică «Excalibur», castelul Camelot și Doamna Lacului joacă de asemenea roluri importante. Un aspect stilistic important al literaturii medievale arthuriene este că e invariabil anacronistă. Lucrările moderne totuși, sunt plasate de obicei în evul mediu sau în evul mediu întunecat.

Baza istorică pentru regele Arthur

Autenticitatea istorică a regelui Arthur este de mult timp obiectul unei dispute între specialiști. O tabără, bazându-se pe referințe din Historia Brittonum și Annales Cambriae, îl vede ca o figură istorică obscură, un conducător romano-briton luptând cu anglo-saxonii invadatori undeva pe la sfârșitul secolului al V-lea sau începutul secolului al VI-lea. Historia Brittonum («Istoria britonilor»), o compilație istorică în limba latină din secolul al IX-lea atribuită clericului galez Nennius, dă o listă de douăsprezece bătălii la care a luat parte Arthur, culminând cu Bătălia de la Mons Badonicus, unde se spune că a omorât singur 960 de oameni. Annales Cambriae din secolul al X-lea («Analele galeze»), datează această bătălie în anul 516, și menționează de asmenea Bătălia de la Camlann, în care Arthur și Mordred au fost ambii uciși, datată în 537. Niciun text nu îl numește pe Arthur rege, deși acest lucru nu ar putea avea mare importanță, întrucât adesea se referă la regi fără a le menționa titlul. Historia Brittonum îl numește dux bellorum sau «dux (duce, comandant) în bătălii (războaie)». Istoricul John Morris a plasat domnia ipotetică a lui Arthur la sfârșitul secolului al V-lea, însă nu a descoperit multe informații despre el, ci doar ideea de rege, între contemporani precum Vortigern, Cunedda, Hengest și Coel Hen. Morris afirmă că centrul regatului lui Arthur ar fi fost în zonele celte din Țara Galilor, Cornwall și sud-estul Angliei, sau în «Vechiul nord» britonic, care se întindea peste Anglia de nord și Scoția de sud de astăzi.

O altă tabără afirmă că Arthur nu a avut o existență istorică reală. Nowell Myres a scris, la publicarea cărții lui Morris, Age of Arthur că «niciun personaj de la granița dintre mitologie și istorie nu a mai irosit vreodată atât de mult timpul unui istoric Gildas, în polemica sa din secolul al VI-lea De Excidio Britanniae («Despre ruina Britaniei»), scrisă la scurt timp după Bătălia de la Mons Badonicus, menționează această bătălie, dar nu și pe Arthur. Unii susțin că ar fi fost inițial o zeitate celtă pe jumătate uitată, care a evoluat într-un personaj istoric, bazându-se pe paralele cu presupusa evoluție a zeului mării regele Lear, zeii-cal ai Kentului Hengest și Horsa, care au fost istoricizați în perioada relatării lui Bede și care au primit un rol important în cucerirea anglo-saxonă a estului Britaniei, personajul fondator al Caer-fyrddin, Merlin (galeză Myrddin), sau semizeul nordic Sigurd sau Siegfried, care a căpătat valoare istorică în Cântecul nibelungilor prin asociere cu o bătălie din secolul al V-lea dintre huni și burgunzi. Unii susțin o posibilă etimologie a numelui lui Arthur din galezul arth, «urs», și consideră că regele-urs gal este precedentul pentru legendă, deși venerarea lui Artio nu e atestată în Britania.

Documentele istorice din acea perioadă sunt puține, așa că un răspuns definitiv pare improbabil.[necesită citare] Mai multe locuri au fost identificate ca «arthuriene»începând cu secolul al XII-lea, dar arheologia nu poate descoperi nume decât prin intermediul inscripțiilor. Așa numita «Piatră a lui Arthur» descoperită în 1998 între ruinele de la Castelul Tintagel din Cornwall, o așezare importantă din Britania post-romană, a creat pentru scurt timp senzație. Nu există alte dovezi arheologice pentru Arthur.

Mai multe persoane reale din istorie au fost propuse ca reprezentând baza istorică a legendei arthuriene, de la Lucius Artorius Castus, un ofițer roman din Britaniasecolului al II-ea la împărați romani uzurpatori ca Magnus Maximus și conducători britoni post romani ca Riothamus, Ambrosius Aurelianus, Owain Ddantgwyn și Athrwys ap Meurig

Numele lui Arthur

Originea numelui Arthur este ea însăși subiect de dispută. Unii consideră că provine din numele de familie latin Artorius, însemnând «plugar» (varianta «Arturius» este cunoscută din inscripții).[necesită citare] Alții consideră că ar proveni din galezul arth (mai înainte art), însemnând «urs», sugerând că art-ur, «omul-urs», este forma inițială. Numele lui Arthur apare ca Arturus în textele arthuriene timpurii în latinp, niciodată Artorius, deși este posibil ca formele din latina vulgară ale lui Artorius, pronunțate în limbile celtice, să dea atât Arthur cât și Arturus.

Toby D. Griffen de la Southern Illinois University leagă numele Arthur de Arcturus, cea mai strălucitoare stea din constelația Boötes, în apropiere de Ursa Mare(Ursa Major — Marele urs). Arcturus din latina clasică ar fi devenit Arturus în latina vulgară, iar strălucirea sa și poziția pe cer i-ar fi făcut pe oameni să o considere «paznicul ursului» și «conducător» al celorlalte stele din Boötes. Griffin susține că «Arthur» nu e un nume personal, ci un nom de guerre, un epitet dat omului care i-a condus pe britoni împotriva saxonilor,, pe care atât vorbitorii de latină, cât și vorbitorii de britonă l-ar fi asociat conducerii și ferocității de urs. O variantă a teorieinom de guerre este că numele combina cuvintele galez și latin pentru «urs»: art și ursus. Numele Arthur și variantele sale au fost folosite ca nume de persoane de cel puțin alți patru conducători care au trăit după datele presupuse ale bătăliilor lui Arthur, sugerând, după Griffin și alții, că a fost folosit ca nume de persoană după ce «primul» Arthur l-a făcut faimos.

In noul film «Avalon High» (Liceul Avalon) se vorbește despre un anumit Ordin al Ursului. In acesta se vorbește cum că, o dată la o mie de ani, regele Arthur s-ar reîncarna. Acesta este un exemplu de legendă despre regele Arthur.

Peștera Urșilor

Peștera Urșilor a fost descoperită în 1975, cu ocazia unei dinamitări executate la cariera de marmură din zonă. Este unul dintre principalele obiective turistice ale Munților Apuseni, ea aflându-se în județul Bihor, în imediata apropiere a localității Chișcău, comuna Pietroasa, la o altitudine de 482 m.

Interiorul se distinge prin diversitatea formațiunilor de stalactite și stalagmite existente, ca și prin cantitatea impresionantă de urme și fosile ale ursului de cavernă — Ursus spelaeus — care a dispărut în urmă cu 15.000 de ani. Pe lângă acesta au mai fost descoperite și fosile de capră neagră, ibex, leu și hienă de peșteră. La intrarea în peșteră se află un pavilion, compus dintr-o sală de așteptare, casa de bilete, un bar, un mic muzeu speologic și un stand cu suveniruri și obiecte artizanale specifice zonei.

Cu o lungime de peste 1.500 m, peștera se compune din galerii aflate pe două nivele: prima galerie, cea superioară, în lungime de 488 de metri poate fi vizitată de turiști, iar cea de-a doua, lungă de 521 m este rezervată cercetărilor științifice.

Schema simplificată a peșterii

Galeria superioară, disponibilă vizitării, este compusă din 3 galerii și diferite săli:

  • Galeria «Urșilor» (sau Galeria Oaselor),
  • Galeria «Emil Racoviță»,
  • Galeria «Lumânărilor»,
  • Sala Lumânărilor,
  • Sala Spaghetelor,
  • Sala Oaselor.

Printre formațiunile de stalactite și stalagmite se remarcă Palatele fermecate, Lacul cu nuferi, Mastodontul și Căsuța Piticilor, Draperiile din Galeria Urșilor, Portalul,Pagodele și ultima sală, Sfatul Bătrânilor, iluminată cu lumânări. Temperatura în peșteră este constantă de-a lungul anului (10 °C), iar umiditatea se menține la 97%.

Istoric

Numele peșterii se datorează numeroaselor fosile de «urși de cavernă» (Ursus spelaeus) descoperite aici. Peștera era un loc de adăpost pentru aceste animale, acum 15.000 de ani. La bătrânețe, ca multe alte mamifere (ex. elefantul african) ursul de peșteră se retrăgea să moară în același loc ca și strămoșii sau predecesorii săi. Mărturie stau numeroasele cimitire descopertite în peșterile din România (Peștera Bisericuța, Peștera cu Oase).

Peștera a rămas astfel închisă până pe 17 septembrie 1975, când golul subteran a fost deschis artificial prin dinamitarea porțiunii de la intrare, în timpul lucrărilor de exploatare a calcarului (marmură). În puțul deschis a coborât pentru prima dată, minerul Traian Curta din localitatea Chișcău. Acesta a parcurs galeria de acces până la Sala Mare.

O primă explorare a peșterii a avut loc la 20 septembrie 1975 efectuată de către grupul de speologi amatori «Speodava» din orașul Dr. Petru Groza (actualul orașȘtei). Pe baza studiilor complexe întreprinse de Institutul de Speologie «Emil Racoviță» în colaborare cu Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, s-au stabilit soluțiile de amenajare și măsurile specifice de protecție. După 5 ani de amenajări la standarde mondiale, la 14 iulie 1980, peștera a fost deschisă vizitatorilor. Anual peștera este vizitată de peste 200.000 de turiști

Se poate ajunge la peșteră cu trenul, pe linia ferată Oradea — Vașcău, până la stația Beiuș sau Sudrigiu, iar de acolo cu mijloacele de transport în comun; cu mașina accesul este posibil pe DN 76 Oradea — Deva + DJ 763 Chișcău (14 km).

Linia ferată Oradea — Holod — Vașcău este funcțională și este operată de un operator privat. Accesul se face și auto. Se poate ajunge la Sudrigiu pe DN 76 Oradea — Deva. De la Oradea sunt autobuze până la Pietroasa. Se coboară la intersecția de după comuna Buntești și se urmează drumul din dreapta.

Alexander Graham Bell

Biografia

Pe bunicul său îl preocupă tehnica vorbirii, fiind interesat de un sistem fonetic de scris universal (alfabetic fonetic). Urmează pe tatăl său care este profesor și predă la «House Academy pentru tehnica vorbirii și muzică» din Elgin Scoția, mai târziu predă la «University College pentru tehnic vorbirii» din Londra. Graham studiază până în anul 1870 anatomia și fiziologia glasului uman. Părăsește Anglia 1870 împreună cu tatăl său care dorește clima mai sănătoasă a Canadei, după ce doi frați ai lui Graham mor de tuberculoză.

Descoperirea istorică a telefonului în 1876 care după introducerea în sistemul de comunicație internațional fiind la început firma «Bell Telephone Company», devenind ulterior un concern gigant de comunicație AT&T.[4] În anul 1876 se căsătorește cu fiica surdă a unui partener de afaceri Hubbard, căsătorie din care va avea două fiice și doi fii care mor în copilărie.

În anul 1882 primește cetățenia americană (a SUA), până la moartea sa se ocupă mai ales cu studiul eugenic al surzenieiFrancis Galton (1822-1911) care este de fapt o fază preliminară a studiilor genetice la om.

Alexander Graham Bell și telefonul[modificare | modificare sursă]

Bell vorbeşte la Telefon

Deja în 1861 profesorul german Johann Philipp Reis a descoperit un «aparat de vorbit la distanță» care funcționa, mulțumindu-se cu acesta și fără a căuta perfecționarea lui. La scurt timp după aceasta, Elisha Gray și Antonio Meucci experimentează in USA transmiterea sonoră prin cabluri electrice.
In anul 1873 Bell încearcă să perfecționeze «telegraful harmonic». Aceste experimentări ale lui au folosit mai târziu la înregistrarea sonoră. Construiește «fonoautograful» care înregistrează tonul pe un cilindru înnegrit cu funingine.
Directorul școlii «Clarke School for the Deaf» «Gardiner Greene Hubbard» și «Thomans Sanders» aflând de cercetările «telegrafului harmonic», oferă finanțarea lor. Bell descoperă întâmplător transmiterea tonului, cu toate că nu reușește din nou să-l reproducă. La 14 februarie 1876 i se acordă patentul pentru descrierea fenomenului, cu solicitarea de a trimite un aparat care funcționează. Alexander Graham Bell a experimentat cu aparatul inventat de profesorul german Johann Philipp Reis. Reis a si denumit aparatul inventat «Telephon» si este inventatorul initial a aparatului de telefon construit in Germania deja in octombrie 1861. Bell a depus pe data de 14 Februarie 1876 cererea de patent in America. Dupa patentul acordat gresit lui Bell aparatul lui nu putea sa functioneze niciodata. Un fapt care a dus la mari controverse.
Acordarea falsa a patentului lui Graham Bell are loc cu câteva ore înaintea lui Elisha Gray. Gray a realizat perfecționarea aparatului construit de profesorul de fizică Reis si a prezentat spre deosebire de Bell un aparat in stare de funcționare. Bell a prezentat si el un aparat in stare de functionare mult mai târziu dupa acordarea oficiala a patentului, dar acest aparat nu era construit dupa patentul acordat inițial lui Bell. Aparatul lui Bell construit după patentul depus inițial nu putea să funcționeze. Deci si acordarea patentului si denumirea de inventator al telefonului este gresită. După această realizare (descoperire este un termen fals) Bell ajunge împreună cu Thomas Sanders și Gardiner G. Hubbard proprietarul «Bell Telephone Company».[necesită citare]

Maus

Maus-ul sau mouse-ul este unul dintre cele mai importante dispozitive periferice de introdus comenzi ale computerului(calculatorului electronic) modern. A devenit aproape un «element» hardware standard al oricărui computer. De obicei mausul este un obiect mic echipat cu una sau mai multe taste, modelat astfel încât să poată fi apucat și mânuit ușor cu mâna. Principiul lui de funcționare se bazează pe recunoașterea de către computer a mișcării sale relativă la suprafața plană pe care este așezat și deplasat.

Mișcarea mausului este detectată de un senzor situat în partea sa inferioară, preluată, digitalizată și apoi printr-o interfațăadecvată transmisă computerului la care e atașat. Informația de mișcare a mausului în spațiul bidimensional (2D) este convertită tot în mișcare bidimensională (2D) a unui cursor identificator-indicator grafic pe ecranul unui monitor. Altfel spus, mișcarea mausului provoacă o mișcare corespunzătoare a cursorului pe suprafața ecranului monitorului, atașat și el calculatorului. Datorită acestei funcțiuni utilizatorul mausului poate decide (alege) și indica pe ecranul monitorului orice poziție dorită, ceea ce de obicei este interpretat de către computer drept o introducere de comandă, un element major al interfeței grafice cu calculatorul (Graphic User Interface, GUI). De la începutul anilor 1990 mausul împreună cu tastatura și monitorul au devenit pe plan mondial una din cele mai obișnuite interfață om-mașină, prezentă aproape la orice computer.

Cuvântul „maus” provine de la cuvântul englez mouse, care înseamnă șoarece. Această denumire a fost aleasă deoarece dispozitivul are forma și mărimea unui șoarece, iar cablul de legătură cu calculatorul, inițial orientat în partea opusă (spre utilizator), accentua această asemănare.

Până acum s-au inventat multe tipuri de dispozitive periferice de indicat/comandat, pentru diverse domenii de aplicație, care pot avea cu totul alte forme și principii de funcționare decât mausul tradițional, ca de exemplu: trackball, touch pad, touch screen, joy stick, graphics tablet, Nintendo Wii Remoteși mai recent (în toamna 2009), Apple Magic Mouse.

În ultimii ani au apărut calculatoare și alte dispozitive moderne (de ex. telefoane mobile de tip smartphone), la care funcțiile mausului (sau și ale tastelor sau tastaturii) sunt complet înlocuite prin proprietățile tactile ale ecranului (monitorului) atașat. În acest caz, în loc de a mânui mausul sau a apăsa pe taste, utilizatorul atinge ecranul cu unul sau mai multe degete, executând anumite mișcări pentru a declanșa diverse acțiuni.

Ordinul Templierilor

Sărmanii soldați ai lui Christos și ai Templului lui Solomon (latină Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuți mai ales sub numele de templieri sau Ordinul Templului (franceză Ordres du Temple sau Templiers), au fost unul dintre cele mai cunoscute ordine călugărești militare (catolice) creștine.[1] A luat naștere la inițiativa francezului Hugo de Payensîn anul 1119 în Ierusalim, ca o organizație militar-călugărească, cu scopul declarat de a apăra pe peregrinii (călători) creștini înȚara Sfântă.

Recunoscut oficial de Biserica catolică, prin acceptarea de către papa Inocențiu al II-lea în 1139 a formei lui de organizare, Ordinul a crescut repede ca număr de membri și putere. Ordinul (Organizația) cuprindea călugări militari războinici, călugări capelani și călugări de serviciu (slujitori). Cavalerii templieri puteau fi recunoscuți la îmbrăcăminte, după o mantie albă cu ocruce roșie, distinctivă, și erau printre cei mai bine echipați, antrenați și disciplinați războinici din perioada cruciadelor.[2] Membrii Ordinului care nu erau războinici au creat o puternică infrastructură economică în întreaga creștinătate, introducând pentru prima oară proceduri financiare care au reprezentat începutul sistemului bancar,[3] și au construit numeroase fortificații înEuropa și Țara Sfântă.

Succesul templierilor era strâns legat de succesul cruciadelor, ei fiind sprijiniți de biserica catolică. Când Țara Sfântă a fost pierdută, iar călugării militari templieri au suferit înfrângeri zdrobitoare, sprijinul pentru existența ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile inițiatice secrete ale lor au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Franței, puternic îndatorat ordinului, a început să facă presiuni asupra papei Clement al V-lea. Vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip a arestat majoritatea membrilor Ordinului, inclusiv pe Marele Maestru Jacques de Molay, și, după ce le-a obținut mărturisirile prin tortură, i-a ars pe rug.[4] În1312, papa Clement, sub presiune din partea regelui Filip, a dizolvat cu forța întregul ordin. Dispariția bruscă a unei componente importante din societatea europeană a acelor timpuri a dat naștere la speculații și legende, care trezesc și astăzi interes.

România

România este un stat situat în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre.[7] Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală aMunților Carpați. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est.

De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei,Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și a celui Austro-Ungar.

România a apărut ca stat, condus de Alexandru Ioan Cuza, în 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate. A fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut cea mai mare extindere teritorială din istoria României (295.641 km2).

În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), România Mare, sub presiunea Germaniei naziste, a cedat teritorii Ungariei(nord-estul Transilvaniei), Bulgariei (Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de nord). După abolirea dictaturii lui Antonescu la 23 august 1944 România s-a retras din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea Puterilor Aliate(Anglia, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică). Prin Tratatul de pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947, din teritoriile cedate ale fostei Românii Mari a recuperat Transilvania de Nord.

După înlăturarea regimului comunist instalat în România (1989) și după destrămarea Uniunii Sovietice (1991), statul a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

România este o republică semi-prezidențială. Este al nouălea stat după suprafața teritoriului (238 391 km²) și a șaptea dupănumărul populației (peste 20 milioane locuitori)[8] dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al ei și al șaselea oraș din UE după populație (1,9 milioane locuitori). În 2007, a fost rândul României să desemneze un oraș drept Capitală Europeană a Culturii, fiind ales Sibiul.[9] România este membră a unor organizații internaționale, printre care: ONU din 1955, CoE din 1993, Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, NATO din 29 martie 2004,OSCE, OIF din 2003, Uniunea Latină din 1980, și unor instituții economice: Grupul Băncii Mondiale, FMI din 1972, BERD din 1991, OCDE.